Dezvoltare Participativa

propune un proiect

infrastructura

Infrastructura reprezintă ansamblul principiilor, metodelor şi dispozitivelor (obiectelor) utilizate ca un tot unitar pentru furnizarea unui serviciu. Infrastructură rutieră, infrastructură feroviară, infrastructură de comunicaţii, infrastructură informatică, infrastructură de transport a energiei electrice, infrastructură de alimentare cu apă potabilă, etc.

Exemple de infrastructuri

Infrastructura informatică include aplicaţii software (sisteme de operare, software pentru baze de date, etc.), dispozitive hardware (servere, switch-uri, routere, staţii de lucru), linii de comunicaţii (fibră optică, linii satelitare) utilizate pentru a furniza servicii informatice.

Pentru interconectarea reţelelor informatice situate în locaţii diferite, infrastructurile informatice utilizează la rândul lor infrastructurile de comunicaţii. Aceasta permite efectuarea de comunicaţii de voce şi comunicaţii de date pe distanţe foarte mari. Infrastructura de comunicaţii globală permite interconectarea a oricare două puncte de pe glob prin intermediul reţelelor de comunicaţii terestre şi a cablurilor submarine sau cu ajutorul sateliţilor de comunicaţii.

 
 

Infrastructurile informatice

Infrastructurile informatice şi de comunicaţii nu pot funcţiona fără a fi alimentate cu energie electrică. Energia electrică este adusă de la producător (centrale termoelectrice, hidroelectrice, nucleare, eoliene) la consumator cu ajutorul reţelei de transport a energiei electrice. Infrastructurile energetice conţin staţii de transformare, linii de transport de joasă, medie şi mare tensiune – aeriene sau subterane (în localităţi).

 
 

Infrastructura rutiera

Infrastructura rutieră este alcătuită din rute de comunicaţii (drumuri judeţene, drumuri naţionale, autostrăzi), dispozitive de semnalizare rutieră, amenajări rutiere (sensuri giratorii, parcări, etc.).

Infrastructurile feroviare conţine liniile de comunicaţii pe calea ferată, sistemele de semnalizare feroviară, liniile de alimentare cu energie electrică, gările, depourile, etc.

 
 
 

Cultura

Cultura este orice produs al gandirii si activitatii umane ce devine un bun comun societatii. Ea cuprinde toate produsele materiale si nemateriale ale omului. Tot ceea ce in societatea omeneasca este transmis mai degraba social si nu biologic.

Cultura populara

Este cultura specifica societatilor traditionale, rurale. La nivelul ei se formeaza si se dezvolta limba fiecarui popor, cunostintele comune despre lumea inconjuratoare; tot in cadrul ei se constituie mitologiile de baza ale colectivitatii (care sunt de fapt incercari de intelegere a lumii), se elaboreaza valorile etice fundamentale. Expresia artistica a culturii populare este folclorul.

Este caracteristica modernitatii. Aparitia culturii de masa se realizeaza o data cu industrializarea si modernizarea. In societatile arhaice si traditionale nu exista cultura de masa, pentru ca aceasta presupune comportamente de consum care se intalnesc doar o data cu modernizarea.

De asemenea ea presupune o productie industrializata, este o cultura produsa industrial (exista o industrie a muzicii, a filmului, a tiparirii de carte, etc.) Ori, aceasta productie industrializata a culturii nu exista inainte. Cultura de masa are caracteristici din cultura populara si cea inalta, dar nu este sinonima cu nici una din ele. Cultura de masa se adreseaza maselor, este creata pentru acestea, dar nu de catre ele. Cultura de masa este specializata pe genuri si subgenuri, si de aceea ea este subculturala, adica specifica unor segmente specifice ale populatiei.

ecologie

Ecologia socială este o disciplină științifică care are în vedere relația societății cu mediul geografic, social și cultural, adică cu mediul, omul din jur… Comunitățile de oameni în legătură cu mediul lor au o organizare socială dominantă (nivelurile sunt considerate de la grupurile sociale elementare la omenirea în ansamblu). Istoria apariției societății a fost mult timp studiată de antropologi și oameni de știință sociali-sociologi.
Scopul principal al ecologiei sociale este optimizarea coexistenței omului și a mediului în mod sistematic. O persoană, care acționează în acest caz ca o societate, făcând din contingenți mari de oameni un subiect al ecologiei sociale, împărțindu-se în grupuri separate în funcție de statutul lor social, ocupație, vârstă. La rândul lor, fiecare grup este asociat cu relații specifice cu mediul în cadrul locuințelor, al zonelor de recreere, parcela de gradina etc.

Ecologia socială este știința adaptării subiecților la procesele din medii naturale și artificiale. Obiectul ecologiei sociale: realitatea subiectivă a subiecților de diferite niveluri. Subiectul ecologiei sociale: adaptarea subiecților la procesele din medii naturale și artificiale.
Scopul ecologiei sociale ca știință este de a crea o teorie a evoluției relației dintre om și natură, logica și metodologia transformării mediului natural. Ecologia socială este concepută pentru a înțelege și a ajuta la reducerea decalajului dintre om și natură, între cunoștințele umanitare și științele naturale.
Ecologia socială dezvăluie legile relației dintre natură și societate, care sunt la fel de fundamentale ca legile fizice.

Dar complexitatea subiectului cercetării în sine, care include trei subsisteme calitativ diferite – natura neînsuflețită și vie și societatea umană, precum și timpul scurt de existență al acestei discipline conduc la faptul că ecologia socială, cel puțin în prezent, este în principal o știință empirică, iar modelele sunt afirmații extrem de aforistice.

Scroll to Top